La coadă cu dosarul alb cu șină

IMG_20170613_060955Sunt deja vreo trei ore de când stau la coadă cu dosarul alb cu șină în mână. Este plin de acte, în copie și original, iar sub el țin o mapă de plastic plină cu alte acte în copie și original. Just in case.

În cele trei ore trecute mi-am făcut planul: nu o să las nicio față acră să mă intimideze. Fie ce o fi, dosarul va fi depus și nu mă întorc mâine pentru că nu am nu știu ce hârtiuță în copie și original. Sunt deja nervoasă la gândul că imediat îmi vine rândul și mi-e teamă să nu cumva să mă pierd în fața feței acre și să nu cumva să o las să „câștige”.

În fine, îmi fac curaj, scot la înaintare bucățica mică de carton pe care stă scris numărul meu: 14. Ciocăn la ușă, pun zâmbetul pe buze și… se poate?. „Sigur, luați loc, vă rog!” și zâmbește. Mă așez fără să interpretez în vreun fel și mă uit la ea fără să spun nimic. „Așteptați puțin, vă rog! Nu mai pot de sete. Vin imediat!”. Și pleacă. Hai că e ok. Rămân acolo cu un zâmbet discret și încă țin în mână dosarul alb cu șină.

Se așază în fața mea, încă zâmbește și îmi cere să-i scuz lipsa, dar chiar nu mai putea de sete. Doamne, cât e de umană femeia asta!

„Ia să vedem!” Mă trezesc din visare și îi pun pe masă, cu neîndemânare, dosarul alb cu șină. O previn că nu mai știu ce am acolo, că le-am amețit complet încercând să verific dacă sunt toate și că, pentru orice eventualitate, mai am o mapă plină cu tot felul de alte acte, că nu știu sigur nici în mapa respectivă ce am, dar sper că nu-mi mai trebuie nimic. „Aflăm imediat”, îmi spune prea calm pentru tonul cu care venisem eu pregătită. „Asta e foarte bună, asta e în regulă, asta e bună, și asta, asta nu-ți trebuie, nici asta… da, este totul în regulă. Ți-ar mai trebui o copie de pe buletinul tău, dar nu-i problemă că o facem aici imediat.” Am! Mai am o copie în mapa de rezervă. Îi dau copia, iar zâmbește și începe să introducă date în calculator.

„Completează cererea asta, scrii aici aia, acolo data, semnezi pe ambele părți și mă întrebi, dacă nu înțelegi ceva.” Iau și scriu, am o grămadă de întrebări și mă scuz că niciodată nu am știut să completez fișe de genul. Îmi explică, scriu după dictare, iar ea continuă să bage date în calculator. Apasă pe tastatură ca la mașina de scris. Mă uit la ea și îmi formulez în minte următoarele întrebări. Să o întrerup? Să mai aștept? Până la urmă, întreb. „Imediat îți spun. Termin cu dosarul aici și apoi stăm de vorbă.” Sigur! Zâmbesc cu toți dinții.

Privirea îmi rămâne blocată la foaia A4 lipită în spatele doamnei. Cum de nu am observat-o până acum? Scrie mare, cu CAPS LOCK și BOLD: „Astăzi nu avem voie să fim nervoși, Nu avem voie să ne încruntăm, Nu avem voie să ne certăm, Astăzi avem voie să muncim!”. Și îmi păstrez zâmbetul cu toți dinții fără să mă opresc din citit foaia aia – iar și iar.

Gata. Acum să îți explic… și îmi explică, iar eu mai întreb o dată, iar îmi explică, ba chiar se oferă să mă ajute suplimentar. Întreb iar, să mă asigur: Asta este tot, da? Deci nu mai am nimic de făcut. Râde și mă asigură că pot pleca liniștită. Mulțumesc frumos, zâmbesc, iar mulțumesc și parcă n-aș pleca, tot aș mai spune ceva, aș mai sta la o conversație. Iar salut, iar mulțumesc și plec. Când aproape am închis ușa în urma mea, ea mai face o glumă și sunt nevoită să mă întorc să-i răspund. Iar zâmbesc, iar salut și plec.

Asta e doar o dovadă că se poate și că… Mai există o speranță.

Să tot fie oameni drăguți în instituțiile din România și oameni puțini care să aibă nevoie de o instituție ca cea la care am fost eu atât de bine primită!

O plimbare cât o mie de trăiri

Am vizitat casa străbunicilor mei, bunicii lui tata. Am auzit atâtea povești de parcă i-aș fi cunoscut, despre casa cu prispă, despre ulița ce ducea la bunici, despre bunicul care era un domn respectat în sat și bunica pe care bunicul nu o lăsa să facă treburile grele și plătea femeie în casă pentru ca ea să nu muncească prea mult.

Undeva în Telega este sufletul tatălui meu, suflet pe care poți să-l vezi bântuind casa frumoasă, construită înainte de război, azi îngrijită la fel cum ar fi făcut-o și străbunicul. Continue reading