O plimbare cât o mie de trăiri

Am vizitat casa străbunicilor mei, bunicii lui tata. Am auzit atâtea povești de parcă i-aș fi cunoscut, despre casa cu prispă, despre ulița ce ducea la bunici, despre bunicul care era un domn respectat în sat și bunica pe care bunicul nu o lăsa să facă treburile grele și plătea femeie în casă pentru ca ea să nu muncească prea mult.

Undeva în Telega este sufletul tatălui meu, suflet pe care poți să-l vezi bântuind casa frumoasă, construită înainte de război, azi îngrijită la fel cum ar fi făcut-o și străbunicul.

Șindrila de pe acoperiș a fost schimbată, bănuim că asta a fost soluția cea mai bună pentru casă. Doamna care a cumpărat casa, povestește vecinul, nu a vrut să modifice nimic. Probabil că a simțit toată iubirea cu care s-a trăit acolo, poate a văzut și sufletul copilului care a iubit casa aia și pe oamenii din ea atât de profund încât și-a petrecut viața rememorând fiecare zi petrecută acolo, de teamă să nu dispară niciun moment.

Doamna a fost îndemndată să vândă casa, ea oricum nu locuiește acolo, dar nu a vrut să renunțe la ea cu niciun chip. Vine o dată pe an doar ca să o revadă, mai mult nu are timp, dar nu vrea să se despartă de ea pentru că „îi place ei”.

Am vrea să-i mulțumim pentru că a avut atâta grijă de casă, să-i spunem că ne-a făcut o favoare ținând în viață un loc pe care până acum nu am îndrăznit să-l vizităm. Mie mi-a făcut o favoare pentru că am avut șansa să completez imaginea creată de poveștile tatălui meu.

Nu este nimeni acasă, totul este nemișcat, liniștit, gol. Îl văd pe tata privind trist peste gard, văzându-și copilăria derulând neclar în fața ochilor. Acolo era cândva casa lui, bucuria unui copil căruia nu-i trebuie nimic material ca să fie fericit. Azi este o casă goală în care zac amintirile cele mai frumoase ale lui, iar casa este atât de frumoasă și de reală încât poți vedea un copil trântind ușa și strigându-și încântat bunicii. Îl văd cum privește cu dor, îl văd neputincios în fața trecutului și mi-e ciudă că nu ne întâmpină bunicii pe care îi cunosc atât de bine din poveștile lui.

Din curte a dispărut bucătăria de vară în care era o masă rotundă, joasă, la care se mânca stând pe jos. Tata povestește despre mâncarea bunicii pe care nu a mai regăsit-o de atunci. De acolo a luat obiceiul care a ajuns și la mine: nicio masă fără brânză.

A rămas grajdul cu podul de fân. Este măcinat de vreme, dar este acolo ca o dovadă a timpului care a trecut peste casa bunicilor, ca o dovadă că totul a fost real. Tata se ascundea în pod atunci când voia să fie lăsat în pace. Acolo voia să fie singur, visând la viața ce avea s-o trăiască.

Podul încă ține fân, așa cum o făcea odată. Vecinul spune că este fânul lui, doamna de la București i-a dat voie să cosească curtea și să ia fânul.

Aș fi privit la nesfârșit curtea asta atât de tăcută, gândindu-mă la un copil scund, murdar și fericit, alergând pe uliță până la casa bunicilor, apoi alergând prin curte căutându-și bunicul, aș fi văzut-o pe bunica strigând la el să aibă grijă, l-aș fi văzut pe el citind în podul cu fân și ascultând apoi învățăturile bunicului. Aș fi vrut să pot privi de undeva de sus, ca într-un film, o zi din viața bunicilor de la Telega.

Acum sunt doar cuvinte, căci asta este viața omului: o poveste. Pentru că timpul trece peste tot ce există, iar apoi totul va fi atât de demult încât va deveni o poveste, ce odată nespusă va dispărea cu totul ca și cum nu ar fi fost.