La coadă cu dosarul alb cu șină

IMG_20170613_060955Sunt deja vreo trei ore de când stau la coadă cu dosarul alb cu șină în mână. Este plin de acte, în copie și original, iar sub el țin o mapă de plastic plină cu alte acte în copie și original. Just in case.

În cele trei ore trecute mi-am făcut planul: nu o să las nicio față acră să mă intimideze. Fie ce o fi, dosarul va fi depus și nu mă întorc mâine pentru că nu am nu știu ce hârtiuță în copie și original. Sunt deja nervoasă la gândul că imediat îmi vine rândul și mi-e teamă să nu cumva să mă pierd în fața feței acre și să nu cumva să o las să „câștige”.

În fine, îmi fac curaj, scot la înaintare bucățica mică de carton pe care stă scris numărul meu: 14. Ciocăn la ușă, pun zâmbetul pe buze și… se poate?. „Sigur, luați loc, vă rog!” și zâmbește. Mă așez fără să interpretez în vreun fel și mă uit la ea fără să spun nimic. „Așteptați puțin, vă rog! Nu mai pot de sete. Vin imediat!”. Și pleacă. Hai că e ok. Rămân acolo cu un zâmbet discret și încă țin în mână dosarul alb cu șină.

Se așază în fața mea, încă zâmbește și îmi cere să-i scuz lipsa, dar chiar nu mai putea de sete. Doamne, cât e de umană femeia asta!

„Ia să vedem!” Mă trezesc din visare și îi pun pe masă, cu neîndemânare, dosarul alb cu șină. O previn că nu mai știu ce am acolo, că le-am amețit complet încercând să verific dacă sunt toate și că, pentru orice eventualitate, mai am o mapă plină cu tot felul de alte acte, că nu știu sigur nici în mapa respectivă ce am, dar sper că nu-mi mai trebuie nimic. „Aflăm imediat”, îmi spune prea calm pentru tonul cu care venisem eu pregătită. „Asta e foarte bună, asta e în regulă, asta e bună, și asta, asta nu-ți trebuie, nici asta… da, este totul în regulă. Ți-ar mai trebui o copie de pe buletinul tău, dar nu-i problemă că o facem aici imediat.” Am! Mai am o copie în mapa de rezervă. Îi dau copia, iar zâmbește și începe să introducă date în calculator.

„Completează cererea asta, scrii aici aia, acolo data, semnezi pe ambele părți și mă întrebi, dacă nu înțelegi ceva.” Iau și scriu, am o grămadă de întrebări și mă scuz că niciodată nu am știut să completez fișe de genul. Îmi explică, scriu după dictare, iar ea continuă să bage date în calculator. Apasă pe tastatură ca la mașina de scris. Mă uit la ea și îmi formulez în minte următoarele întrebări. Să o întrerup? Să mai aștept? Până la urmă, întreb. „Imediat îți spun. Termin cu dosarul aici și apoi stăm de vorbă.” Sigur! Zâmbesc cu toți dinții.

Privirea îmi rămâne blocată la foaia A4 lipită în spatele doamnei. Cum de nu am observat-o până acum? Scrie mare, cu CAPS LOCK și BOLD: „Astăzi nu avem voie să fim nervoși, Nu avem voie să ne încruntăm, Nu avem voie să ne certăm, Astăzi avem voie să muncim!”. Și îmi păstrez zâmbetul cu toți dinții fără să mă opresc din citit foaia aia – iar și iar.

Gata. Acum să îți explic… și îmi explică, iar eu mai întreb o dată, iar îmi explică, ba chiar se oferă să mă ajute suplimentar. Întreb iar, să mă asigur: Asta este tot, da? Deci nu mai am nimic de făcut. Râde și mă asigură că pot pleca liniștită. Mulțumesc frumos, zâmbesc, iar mulțumesc și parcă n-aș pleca, tot aș mai spune ceva, aș mai sta la o conversație. Iar salut, iar mulțumesc și plec. Când aproape am închis ușa în urma mea, ea mai face o glumă și sunt nevoită să mă întorc să-i răspund. Iar zâmbesc, iar salut și plec.

Asta e doar o dovadă că se poate și că… Mai există o speranță.

Să tot fie oameni drăguți în instituțiile din România și oameni puțini care să aibă nevoie de o instituție ca cea la care am fost eu atât de bine primită!

În Creta au Oameni!

Călătoria cu avionul a fost mai emoționantă decât prima dată. Prietenii mei nu mai călătoriseră cu avionul, iar eu mă reîntorceam în frumoasa Grecie. Nu am știut cât de tare iubesc Grecia până nu am observat că nici nu mai iau în calcul altă destinație, deși îmi propun în fiecare an o schimbare.

Aeroportul din Heraklion este atât de mic că zici că-i de jucărie, iar distanța de la avion la aeroport este de aproximativ 15 pași. Desigur, te duci cu acel shuttle bus.

Creta e frumoasă cu totul: peisaje, plaje, munți, istorie și, desigur, Oameni. Continue reading

O plimbare cât o mie de trăiri

Am vizitat casa străbunicilor mei, bunicii lui tata. Am auzit atâtea povești de parcă i-aș fi cunoscut, despre casa cu prispă, despre ulița ce ducea la bunici, despre bunicul care era un domn respectat în sat și bunica pe care bunicul nu o lăsa să facă treburile grele și plătea femeie în casă pentru ca ea să nu muncească prea mult.

Undeva în Telega este sufletul tatălui meu, suflet pe care poți să-l vezi bântuind casa frumoasă, construită înainte de război, azi îngrijită la fel cum ar fi făcut-o și străbunicul. Continue reading

Scriu despre oamenii care îmi plac!

L-am cunoscut pe Dragoş Pătraru la Serile FJSC, acum câteva zile. Îl ştiam de la TVR şi l-am plăcut de la prima emisiune pe care am văzăut-o. Încercam să îmi conving prietenii să îl urmărească şi nu cumva să-l rateze. Recunosc, mă aşteptam ca cel pe care îl văd la TV să nu fie acelaşi cu cel pe care urma să-l cunosc. Dovadă că a trebuit să îl aştept în parcare pentru a-l conduce în sală, iar eu mă temeam că nu-l voi recunoaşte. Nu a fost o problemă! Era acelaşi om, poate puţin mai fain! A vorbit despre starea naţiei, starea presei, dar mai ales despre starea noastră, a studenţilor. Continue reading

Jurnalist la mine în țară!?

Meserie sau profesie, jurnalismul este un domeniu vast și ofertant, am putea zice, numai că are și el problemele lui, cel puțin la noi în țară.

Majoritatea tinerilor își doresc să devină jurnaliști fără să știe ce implică asta. Fără să știe că jurnaliști nu sunt doar cei vizibili. Adevărul este că jurnaliștii nu apar la televizor. Dar cum să îi avem ca modele dacă nu îi vedem? Spre exemplu, eu îl apreciez pe Moise Guran. Comod, nu? Este cunoscut, apreciat, este ușor de dat exemplu. Exact! Sigur că aș vorbi despre echipa din spatele lui dacă aș cunoaște-o. Continue reading

Lecție de viață!

Omul care nu poate să doarmă se agită, se zvârcolește, se învelește, de dezvelește, se gândește și se răzgândește până începe să scrie. Un vechi amic nu mă lasă deloc să dorm. A terminat facultatea acum vreo cinci ani și are un CV tare interesant. Citit, deștept, priceput, toate cele. Rămas fără loc de muncă de câteva luni bune. Dator vândut pe la prieteni, cu mâna întinsă la părinți și toată ziua cu ochii la filme. Refuză un loc la munca de jos, să-i zicem. Continue reading