Scrisoare către eroul meu – tata

Dragă tată,

Au trecut trei luni și o săptămână de la accident. În timpul ăsta am avut curaj numai ocazional să citesc pe internet despre asta. Dar când aveam curaj, citeam mult – știam că după aceea va mai trece un timp până să prind iar curaj să citesc. În timpul ăsta nu am vorbit decât cu oamenii care mi-au zis de bine. Nu am ascultat pe nimeni care avea de gând să-mi spună fie și doar o vorbă negativă. Am plâns mult numai în prima săptămână. Apoi am plâns doar noaptea. În ultima vreme am plâns mai rar că am găsit o metodă – îmi ocup timpul până când nu mai pot să țin ochii deschiși. Trag de mine până când sunt sigură că odată închiși ochii, am și adormit. Se mai întâmplă să nu funcționeze și, când simt că mă ustură ochii, încep și mă rog.

Azi am vorbit cu doamna logoped. Mi-a zis că pentru tine nu există nimic din ce nu vezi, că trebuie să repeți zilnic cuvintele de bază și că nu există minuni. M-am uitat urât la ea. Ba există și tata o să vă arate că e adevărat.

Asta cred eu că se va întâmpla. Îi vei arăta tu. Pentru că ești cel mai bun om pe care îl știu. Cel mai ambițios. Cel mai deștept. Ești eroul meu, iar faptul că tu acum ești bolnav este pentru că tu ai vrut asta. Ai vrut să scapi de toate porcăriile care te măcinau. Ai vrut tu să renunți la stres și la supărări. O să vorbim despre asta când te faci bine.

Am fost mereu mândră de tine. Dar mereu. Acum sunt mai mândră ca niciodată. Chiar așa bolnav cum ești tu, încă păstrezi zâmbetul ăla șugubeț. Ești la fel de ambițios pe cum te știu. Mama zice că asta e încăpățânare și că eu cu tine semăn. Și așa e bine, numai să continui să tragi de tine.

În cele trei luni am cunoscut prea multe stări despre care doar citisem. Am fost uneori atât de obosită că mă trezeam făcând câte ceva fără să știu când am început sau de ce. Aveam gândurile atât de infectate că distanțele parcurse, între casă și serviciu sau între serviciu și spital, nici nu le percepeam. Aveam senzația teleportării, deși mă mișcam atât de lent. Am aflat că un om care a suferit o traumă va da numai jumătate din randament.

Trebuie să te faci bine. Când consideri tu că te-ai odihnit destul și că te poți întoarce la grijile de zi cu zi, dar trebuie să te faci bine că numai atunci mă fac și eu bine. Zice că efectul traumei trece odată cu trauma. Ca și boala ta – tu îți revii imediat ce creierul își revine.  Pot să accept că viața e mai mult grea decât frumoasă și că totul e făcut să se întâmple. Că suntem datori să suferim că numai așa viața va fi mulțumită de noi. Pot să accept că trebuie să reunți la multe dintre planurile mărețe ca să te poți ocupa de cotidianul ăsta nenorocit care îți mănâncă timp, speranță, vise și inspirație. Pot să accept că fiecare furtună aduce și roade, nu doar înfirgurare și însigurare. Dar nu o să accept să nu revină totul la normal. Așa, ca prin minune, totul să fie exact ca înainte – să pun la amintiri neplăcute această perioadă și să rămână numai povestea.

Am fost mereu un copil. Un copil răsfățat, care de la părinți a primit doar iubire, încredere și sprijin necondiționat. Am fost copilul plecat în lume cu veșnicul dor de casă. Am pornit pe drumul oamenilor mari fiind mereu un copil – fata lui tata. Apoi, într-o nenorocită zi de luni, m-am făcut mare. Adult cu supărări ascunse, cu milioane de griji, cu teamă la fiecare pas, cu timpul mereu măsurat, cu renunțarea la cele mai multe plăceri, cu mersul direct acasă după serviciu. De toate astea mă voi face bine odată cu tine, căci așa va fi.

 

Cu drag,

Alexuța