Scrisoare către eroul meu – tata

Dragă tată,

Au trecut trei luni și o săptămână de la accident. În timpul ăsta am avut curaj numai ocazional să citesc pe internet despre asta. Dar când aveam curaj, citeam mult – știam că după aceea va mai trece un timp până să prind iar curaj să citesc. În timpul ăsta nu am vorbit decât cu oamenii care mi-au zis de bine. Nu am ascultat pe nimeni care avea de gând să-mi spună fie și doar o vorbă negativă. Am plâns mult numai în prima săptămână. Apoi am plâns doar noaptea. În ultima vreme am plâns mai rar că am găsit o metodă – îmi ocup timpul până când nu mai pot să țin ochii deschiși. Trag de mine până când sunt sigură că odată închiși ochii, am și adormit. Se mai întâmplă să nu funcționeze și, când simt că mă ustură ochii, încep și mă rog.

La coadă cu dosarul alb cu șină

Sunt deja vreo trei ore de când stau la coadă cu dosarul alb cu șină în mână. Este plin de acte, în copie și original, iar sub el țin o mapă de plastic plină cu alte acte în copie și original. Just in case.

În cele trei ore trecute mi-am făcut planul: nu o să las nicio față acră să mă intimideze. Fie ce o fi, dosarul va fi depus și nu mă întorc mâine pentru că nu am nu știu ce hârtiuță în copie și original. Sunt deja nervoasă la gândul că imediat îmi vine rândul și mi-e teamă să nu cumva să mă pierd în fața feței acre și să nu cumva să o las să „câștige”.